ATINGEREA IN CADRUL PSIHOTERAPIEI CLIENTILOR ABUZATI

Opriţa Elena Iulia

O serie de factori intervin în procesul de luarea deciziilor în formarea unui plan de intervenţie terapeutică ce include atingerea. În cazul clienţilor abuzaţi (fizic şi/sau sexual) este esenţial să se abordeze experienţele tactile specifice.
Atingerea este riscantă. Este o formă profundă de comunicare non-verbală. Ea poate fi reconfortantă şi caldă, dar poate fi şi invazivă şi violatoare. Ceea ce este terapeutic adecvat unui client poate fi dăunător altui client. Legătura cu atingerea poate fi înţeleasă numai luând în considerare contextul fazei de terapie, sexul clientului, cultura din care face parte, problemele prezentate, personalitatea acestuia, istoria personală şi relaţia cu atingerea.
Lucrul cu atingerea este intim. Limitele sunt traversate – limita pielii. Părţi ale sinelui pot fi atinse şi accesate, în cazul în care alte moduri de relaţionare nu pot fi la fel de eficiente, oferind oportunitatea de aprofundare a procesului şi relaţiei terapeutice, cu potenţialul de a vindeca mintea, corpul şi spiritul.
De asemenea, este important de văzut modul în care absenţa atingerii în cadrul relaţiei terapeutice comunică un mesaj puternic. Ar putea această absenţă reproduce experienţele timpurii rănind şi mai mult? Ar putea evitarea atingerii să priveze clientul de experienţe terapeutice, lipsindu-l astfel de o posibilă vindecare?
Atingerea terapeutică poate fi o componentă a unei noi experienţe: o uşă se deschide şi apare o fereastră a oportunităţii de explorare, probabil dureroasă prin re-experimentare, dar cu lumină şi vindecare prin atingere. Când atingerea este evitată noi experienţe sunt reprimate şi oportunităţile de vindecare pierdute. Tensiunile din corp şi rezistenţele împotriva emoţiilor pot rămâne ascunse şi o terapie orientata spre corp este necesară (McGuirk, 2012).
Utilizarea atingerii în cazul clienţilor cu traume din copilărie a fost mult dezbătută. Cu toate acestea, din punct de vedere clinic şi etic, utilizarea contactului fizic cu clienţi abuzaţi în copilărie poate fi importantă ajutându-i să se vindece şi să se recupereze după experienţele lor traumatice (Hunter şi Struve, 1998). Având în vedere natura leziunilor lor originale, mulţi dintre aceşti clienţi sunt susceptibili de a simţi vulnerabilitate intensă la propunerea de atingere în cadrul intim al psihoterapie. Există posibilitatea ca atingerea folosită cu clienţii abuzaţi în copilărie să recreeze sau trezească dinamica experimentată anterior de client, de victimizare, blocare, furie, frică, vulnerabilitate şi sentimente de inutilitate. Din acest motiv, Lawry (1998) susține că utilizarea atingerii este contraindicată în sesiuni timpurii ale psihoterapiei datorită potenţialului de retraumatizare. De asemenea, Cornell (1997) sugerează ca intervenţiile bazate pe comunicare verbală pot acoperi mai mult timp, suficient pentru a dezvolta încrederea şi sentimentul de siguranţă în care emoţiile adânci şi durerea profundă să poată fi tolerate şi eliberate. După ce o alianţă terapeutică puternică a fost formată, utilizarea atingerii va trezi şi corecta experienţe şi distorsiuni ca: privare şi neglijare, intruziune şi violare corporală, sexualizare sau utilizarea corpului ca un instrument (Zur şi Nordmarken, 2011).
Având în vedere că natura prejudiciului iniţial, atacul fizic şi/sau sexual, implică încălcarea limitei, psihoterapeutul trebuie să fie deosebit de atent pentru a structura o fundaţie pentru securitate clientului şi responsabilizare. Majoritatea autorilor sunt de acord că un client trebuie să vrea să atingă sau să fie atins şi să înţeleagă conceptele de responsabilizare înainte de a începe utilizarea atingerii în şedinţele de psihoterapie (Hunter şi Struve, 1998). În final, clienţii ar trebui să fie încurajaţi să-şi exprime preferinţele lor, de a practica exerciţii de stabilire a limitelor şi să participe la crearea unui plan de tratament. Mulţi supravieţuitori ai abuzurilor răspund la anxietate prin a avea dificultăţi în protejarea graniţelor lor. Prin urmare, este util pentru terapeut să precizeze clar că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru a asigura că nu va fi nici un contact sexual cu clientul şi, de asemenea, să fie clar cu privire la procesul şi tipul de atingere care va fi folosit.
Atunci când se lucrează cu clienţi care au un istoric de abuz, este de importanţă crucială ca permisiunea clientului să fie solicitată înainte de a face orice contact fizic. Solicitarea comunică respect pentru el şi trupul lui. I se aduce la cunoştinţă că dorinţa lui va fi respectată şi că nici o intruziune (oricât de mică), nu va avea loc împotriva voinţei lui (Courtois, 1998). Acest lucru trebuie să fie explicat clientului de la bun început. În caz contrar, mesajele vechi primite de client în primii ani și menținute până la maturitate, cum ar fi: ”ești prea murdar și contaminat pentru a atinge” sau ”în cazul în care terapeutul mă atinge el va pierde autocontrolul și va abuza de mine”, pot aparea din nou în cabinetul de psihoterapie (McGuirk, 2012).
S-a dezvoltat un program, care include o serie de exerciţii gradate prin care un client poate aborda etape de dezvoltare, care au fost pierdute în copilărie, ca urmare a unui părinte abuziv sau neglijent. Din moment ce majoritatea supravieţuitorilor unui abuz au învăţat să nu aibă încredere în atingere, psihoterapeutul începe prin a ajuta clientul să intre în contact cu cele cinci simţuri ale lui/ei, care ar fi putut fi nedezvoltate, subdezvoltate sau supradezvoltate. Aceste exerciţii explorează diferenţa între atingerea bună şi atingerea rea şi ajută clientul să se bucure de beneficiile unei atingeri suportive liniştitoare. Terapeuţii pot ghida atunci clientul în cultivarea autoatingerii suportive (automasajul). Înlocuirea unei atingeri rele cu una bună ar putea fi o experienţă corectivă îndeplinind în acelaşi timp nevoia de bază de a fi atins. De asemenea, terapeutul poate direcţiona clientul în utilizarea de imagini prin care să se reconecteze cu trupul său, să recunoască senzaţiile corporale şi să le numească (Zur şi Nordmarken, 2011).
Mulţi terapeuţi consideră atingerea, de orice fel, ca fiind necorespunzătoare cu clienţii care au fost abuzaţi prin violări ale corpului. De asemenea, mulţi terapeuţi şi toți somnato-terapeuții cred că un client va avea mari dificultăţi de vindecare în astfel de traume dacă în terapie sunt utilizate doar metode verbale sau cognitive. Pentru a ajuta un client să se vindece de rănile legate de atingere procesul terapeutic ar trebui să includă abordări experienţiale care accesează direct corpului şi care oferă clientului posibilităţi reale de a simţi atingerea nonabusivă. Clienţii traumatizate în copilărie se află, de multe ori, în imposibilitatea de a face distincţie între atingere afectuosă şi atingerea sexuală. Vindecarea este puţin probabil să apară în cazul în care această atingere pozitivă şi adecvată rămâne doar o idee sau un concept intelectual (Hunter şi Struve, 1998).
Într-un studiu privind atingerea în cadrul în psihoterapie cu supraviețuitori adulți abuzați în copilărie (atât fizic, cât şi sexual), clienţii au raportat că intervenţiile prin atingere au vindecat stima de sine, încrederea şi le-au dat un sentiment al puterii sau acțiunii lor, în special în stabilirea unor limite şi a cere ceea ce au nevoie (Horton et al. 1995). Ce modalitate mai bună de a împuternici clientului în intervenţiile prin atingere decât de a-i da șansa şi libertatea de a-şi exprima nevoile. Psihoterapeutul trebuie să încurajeze clientul să aibă un un rol mult mai activ în modul în care dorește să fie atins, în opoziție cu a rămâne pasiv – aşa cum a trebuit să fie înainte, când ar fi putut fi periculos orice alt mod. De asemenea, terapeutul ar putea explora, de exemplu, dacă clientul va dori să vină terapeutul la el sau dacă clientul ar dori să meargă spre terapeut, în ce fel clientul ar dori să fie ținut sau atins, unde pe corp se simte în siguranţă să fie atins și ceea ce este folositor sau pozitiv şi ceea ce nu este (McGuirk, 2012).
Utilizarea în intervenţia terapeutică a atingerii în vindecarea rănilor cauzate de atingeri mai vechi poate fi o călătorie provocatoare, mai ales că se pot trezi în client emoţii amestecate în jurul explorării atingerii, care pentru mulţi, în trecut, au avut consecinţe periculoase.

Bibliografie:
1. Horton JA et al., 1995, Touch in psychotherapy: A survey of patients, experience, Psychotherapy 32:443-457.
2. Hunter M, Struve J, The Ethical Use of Touch in Psychotherapy, SAGE Publications, 1998.
3. Lawry S, 1998, Touch and clients who have been sexually abused, In Hunter & Struve (Eds.,), The Ethical Use of Touch in Psychotherapy. New York: Guilford Press.
4. McGuirk J, 2012, The place of touch in Counselling and Psychotherapy and the potential of healing within the therapeutic relationship, Inside Out 68.
5. Zur O and Nordmarken N, 2011, To Touch or Not To Touch: Exploring the Myth of Prohibition on Touch in Psychotherapy and Counseling. Retrieved month/day/year from http://www.zurinstitute.com/touchintherapy.html

 
By | 2018-03-15T09:21:23+00:00 February 16th, 2015|Articole|0 Comments

Leave A Comment