Elena Iulia Oprița
„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei. Că întru dânsa cei ce slujeau stelele de la stea s-au înalţat să se închine Ţie, Soarele dreptăţii, şi să te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă Ţie!” (Troparul Naşterii Domnului – glas 4)
Crăciunul, una dintre cele mai importante sărbători ale Bisericii bizantine, după cea de Paşti şi cea de Rusalii, este Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este un moment al dăruirii, în care primim şi dăruim iubire şi căldură sufletească. Serbarea Crăciunului semnifică naşterea, creaţia şi veşnicia Universului.
Naşterea Domnului sau Crăciunul este o sărbătoare creştină celebrată în fiecare an la 25 Decembrie (în calendarul gregorian) sau 7 Ianuarie (în calendarul iulian). Aceasta a început să fie serbată de către creştini, după cel puţin trei secole de la începerea de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest şi cu cel de-al V-lea secol în Est. Creştinii secolului al III-lea considerau echinocţiul de primăvară, plasat atunci pe 25 Martie, ca moment de creaţie al lumii. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 Martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestatia) se obţinea data de 25 Decembrie. Sensul principal al acestei zile a solstiţiului de iarnă este unul duhovnicesc, simbolic, pentru că începând de acum ziua creşte şi noaptea scade.
Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 Ianuarie odată cu Boboteaza, istoricii ştiind astăzi că ea se celebra deja în 336 d. Chr. la Roma. Sextus Julius Africanus, creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. data de 25 Decembrie pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi serbată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 Ianuarie.
În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere ale martirilor şi a lui Iisus. Părinţii Bisericii considerau că sărbătorirea zilei de naştere este un obicei păgân. În viziunea lor, sfinţii şi martirii trebuiau celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri”, din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul sărbătoririi, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane (sărbătoare dedicată zeului Saturn).
Conform Sfintei Scripturi, Fiul lui Dumnezeu, „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”, s-a născut noaptea în cetatea Betleemului, în peşteră, într-o iesle. Peştera este simbolul întunericului. Hristos a venit să aducă lumină, să risipească întunericul din peşterile iadului, dar şi întunericul păcatului de pe faţa pământului: „Întunericul veacului acestuia.” (Apostolul Pavel).
De asemenea, Sfânta Scriptură descrie trei Magi care călăuziţi de Steaua de la Răsărit vin sa se închine Pruncului Sfânt chiar în ziua naşterii sale (în Tradiţia Bisericii Romano-Catolice, douăsprezece zile mai târziu) şi îi aduc daruri: aur, pentru că Hristos este un Împărat, tămîie ca unui Dumnezeu şi smirnă, ca Aceluia care avea să pătimească, să moară şi să fie îngropat cu smirna şi aromele aduse de femeile mironosiţe.
Biserica Ortodoxă priveşte Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca începutul lucrării Sale mântuitoare ce Îl va conduce spre jertfa supremă pe Cruce, pentru om şi a sa mântuire.
Pregătirea credincioşilor ortodocşi pentru marea bucurie a Naşterii Mântuitorului se face prin post. Este un timp al curăţirii sufleteşti şi trupeşti pentru intrarea în marea realitate duhovnicească a venirii în lume a lui Iisus Hristos. Cele 40 de zile de post amintesc de postul patriarhilor din Vechiul Testament care aşteptau venirea lui Hristos. În aceste zile premergătoare Naşterii Domnului, creştinii nu au doar obligaţia de a se abţine de la mâncare, ci şi aceea de a se ruga, de a face fapte bune pentru a găsi împăcarea cu sine, pentru a ierta şi pentru a reînvăţa iubirea.
Simbolurile sacre ale Crăciunului servesc la evocarea principiilor de credinţă şi la istoria credinţei. Ele sunt instrumente puternice de devotament, iar prin cristalizarea elementelor religiei credincioşilor, ajută la focalizarea şi dezvoltarea credinţei. De asemenea, ele sunt şi o formă internaţională de comunicare ce depăşeşte barierele de limbă, naţionalitate sau cultură.
Pomul de Crăciun a devenit un simbol universal fiind înălţat şi decorat de oameni de orice religie. El simbolizează naşterea şi nemurirea. Prin forma sa triunghiulară, insă, acesta simbolizează Sfânta Treime pentru credincioşii ortodocşi, iar podoabele cu care este decorat sunt simbolurile cunoaşterii şi bogăţiei.
Lumânarea sau torţa aprinsă are semnificaţie în multe religii şi culturi ca simbol al luminii, al vieţii şi spiritualităţii, dar are o importanţă particulară în creştinism, unde simbolizează Lumina Divină a lui Hristos şi însăşi credinţa. Este mult folosită în ritualurile liturghiei creştine. Ceara care arde şi se distruge şi flacăra care se înalţă exprimă, din punct de vedere creştin, dubla natură a lui Iisus Hristos: umană şi divină.
Crinul, un simbol al purităţii, perfecţiunii, milei şi maiestăţii, în cele mai multe culturi, a simbolizat lumina. Potrivit tradiţiei creştine, crinul s-a născut din lacrimile de regrete vărsate de Eva când a părăsit Grădina Raiului.
Crăciunul este un moment al iubirii şi implinirii. El există în sufletele noastre, ale tuturor, aşa că nu trebuie decât să-l lăsăm să ne umple cu lumina lui şi să ne copleşească cu toate darurile şi minunile infinite pe care ni le oferă. Să întâmpinăm şi să sărbătorim, aşa cum se cuvine, această noapte magică, a Naşterii Pruncului Iisus!
CRĂCIUN FERICIT!
Bibliografie:
1. Părintele Constantin Galeriu, Tâlcuri la marile praznice de peste an – 22 de modele omniletice, Editura Anastasia, 2001.
2. Curierul Ortodox, Naşterea lui Iisus Hristos, 27 Ianuarie 2010 (www.curierulortodox.info)
3. Crăciun, Wikipedia, Enciclopedia liberă (www.wikipedia.org)
