INTEGRAREA SPIRITUALITATII IN PROCESUL TERAPEUTIC
Elena Iulia Oprita
„Esenţa existenţei umane constă în autotranscendenţa ei”
(Viktor Frankl)
Inteligenţa spirituală
Cuvântul inteligenţă (lat. intelligentia) denotă capacitatea de a discerne, de a separa esenţialul de neesenţial, ceea ce este valoros de ceea ce este lipsit de valoare, ceea ce este necesar pentru o anumită activitate de ceea ce este irelevant pentru aceea activitate.
În 1983, psihologul american Howard Gardner publică teoria inteligenţelor multiple, conform căreia fiinţa umană prezintă opt forme diferite de inteligenţă şi anume: inteligenţa lingvistică, inteligenţa muzicală, inteligenţa logico-matematică, inteligenţa corporală şi kinestezică, inteligenţa spaţială şi vizuală, inteligenţa intrapersonală, inteligenţa interpersonală şi inteligenţa naturistă (Torralba, 2012).
În 1995, Daniel Goleman prezintă conceptul de inteligenţă emoţională (EQ), enumerând ca principale caracteristici: capacitatea fiinţei umane de a fi în stare să se motiveze şi să persevereze în faţa frustrărilor; de a-şi stăpâni impulsurile şi de a amâna satisfacţiile; de a-şi regla stările de spirit şi de a împiedica necazurile să-i întunece gândirea; de a fi stăruitor şi de a spera (Goleman, 2001).
La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI apare un nou concept, o altă formă de inteligenţă, inteligenţa spirituală. Inteligenţa spirituală este strâns legată de împlinirea unei nevoi profundea fiinţei umane – aceea de a simţi că totul are un rost, un sens. Este inteligenţa care ne face întregi, care ne dă integritatea noastră. Este inteligenţa sufletului, inteligenţa de sine profundă. Este inteligenţa cu care ne punem întrebări fundamentale, existenţiale (Vancea, 2012).
Termenul de inteligenţă spirituală (SQ), introdus de Danah Zohar şi Ian Marshall (1997), întregeşte inteligenţa emoţională şi cea logico-raţională şi oferă capacitatea de a înfrunta şi de a transcende suferinţa şi durerea şi de a crea valori; oferă abilităţi de a găsi semnificaţia şi sensul acţiunilor noastre. Persoanele care cultivă această formă de inteligenţă, cea mai evoluată formă de inteligenţă care a fost creată de-a lungul evoluţiei, sunt mai deschise spre diversitate, au o vădită tendinţă de a se intreba „de ce?” şi „pentru ce?” există lucrurile, caută răspunsuri fundamentale şi sunt capabile de a înfrunta greutăţile vieţii, dând dovadă de curaj. Persoanele inteligente din punct de vedere spiritual sunt în căutarea unei concepţii asupra lumii, tind să-şi evalueze acţiunile şi întregul lor traiect, precum şi opiniile lor de viaţă (Zohar şi Marshall, 2011).
Inteligenţa spirituală nu trebuie să se confunde şi nici să se identifice cu conştiinţa religioasă. Doar datorită faptului că fiinţa umană posedă această formă de inteligenţă poate să trăiască experienţa religioasă, dar inteligenţa spirituală este o dovadă antropologică, nu o chestiune de credinţă (Torralba, 2012).
Mulţi autori fac diferenţa între conceptele de spiritualitate şi religie. Spiritualitatea este individuală şi autodeterminată, în timp ce religia implică conexiuni cu o comunitate, credinţe şi ritualuri împărtăşite. Astfel, spiritualitatea poate să includă sau nu religia, ea poate să-şi găsească expresia într-un context religios sau să rămână în afara acestuia (Rusu şi Turliuc, 2011).
Datorită inteligenţei sale spirituale, fiinţa umană este capabilă de a-şi pune întrebări referitoare la sensul existenţei sale, are puterea de a întreba ce anume înzestrează într-adevăr cu valoare şi semnificaţie existenţa ei în lume, de a se distanţa de realitatea care o înconjoară, dar şi de ea însăşi. A se distanţa este condiţia de posibilitate de singularitate a propriei conştiinţe şi de realizare a vieţii într-un cadru de libertate. Fără distanţă, rămânem prinşi în context, în mediul înconjurător, şi suntem, lipsiţi de capacitatea de a face din viaţa noastră un proiect singular.
Inteligenţa spirituală dezvoltă resursele interne ale unei persoane, bogăţia eului. Oferă conştiinţă internă, generează încredere, speranţă şi o mare capacitate de a înfrunta greutăţile vieţii. Are drept beneficiu întărirea interioară, ceea ce conduce la o mai accentuată bunăstare psihologică şi o bună sănătate mentală (Torralba, 2012).
Conceptul de inteligenţă spirituală, concept nou apărut in psihologie, începe să se impună pe plan mondial şi la noi în ţară, datorită numeroaselor cercetări neurobiologice care îl susţin (Vancea, 2012).
Integrarea spiritualităţii în procesul terapeutic
Definiţiile actuale ale spiritualităţii pot fi rezumate astfel: (a) spiritualitatea implică cele mai înalte niveluri ale oricărei direcţii de dezvoltare, de exemplu cognitive, morale, emoţionale şi interpersonale; (b) spiritualitatea este ea însăşi o direcţie de dezvoltare separată; (c) spiritualitatea este o atitudine (cum ar fi deschiderea de a iubi), în orice stadiu şi (d) spiritualitatea implică experienţe de vârf şi nu etape. O perspectiva integrală ar include, probabil, toate aceste puncte de vedere diferite, precum şi altele (Vaughan, 2002).
Există câteva argumente privind integrarea spiritualităţii în psihoterapie: (1) spiritualitatea poate fi o parte a solutiei problemelor psihologice; (2) spiritualitatea în sine poate fi o sursă de probleme; (3) oamenii doresc ajutor spiritual şi (4) spiritualitatea nu poate fi separată de psihoterapie. Psihoterapia ce integrează spiritualitatea trebuie să aibă câteva caracteristici definitorii: să fie bazată pe o teorie a spiritualităţii, să fie validată empiric, să fie ecumenică (aplicabilă clienţilor de diferite religii) şi să poată fi integrată în orice formă de psihoterapie: psihodinamică, cognitiv-comportamentală, sistemică de familie, umanistă, existenţială (Pargament et al., 2005).
O temă cheie în psihoterapia integrativă este concentrarea pe dezvoltarea sinelui şi anume: relaţia sinelui cu corpul, relaţia sinelui cu sinele, relaţia sinelui cu alţii, relaţia cu rasa, cultura, naţionalitatea, lumea afacerilor, context lărgit, relaţia sinelui cu natura şi relaţia sinelui cu transcendenţa. Se au în vedere diferitele aspecte ale sinelui în relaţie deoarece schimbarea în psihoterapie poate apărea în una, mai multe sau toate aceste arii.
Căutând un sens „înăuntrul” prin psihologie, psihoterapie, artă şi literatură, muzică, filozofie sau „în afară” prin politică, acţiuni sociale, fiinţele umane au căutat şi un sens „dincolo” de ei, mai ales prin religie, psihic,aspecte culturale şi ecologicea experienţei umane (Evans şi Gilbert, 2010).
A transcende constă în a se duce „dincolo de”, în a depăşi o frontieră şi îi oferă fiinţei umane abilitatea de a se deplasa spre ceea ce nu cunoaşte, de a merge spre ceea ce nu are, de a pătrunde pe teritoriul necunoscutului.Voinţa de a depăşi, de a transcede lucrurile şi propriul ego, nu izvoreşte din fizic sau din impresiile lumii externe, ci din strafundul propriei fiinţe. Când transcedem, dorim să fim ceea ce încă nu suntem, năzuim să depăşim barierele ego-ului pentru a ne reîntâlni cu ceilalţi şi cu noi înşine într-un plan mai profund (Torralba, 2012).
Există o separare eronată între ordinar şi extraordinar, uman şi transuman, ceea ce onorează transpersonalul sau dimensiunea spirituală şi în acelaşi timp „ancorează” spiritualul în concretul existenţei zilnice şi cel al clienţilor noştri.
Maslow (1960) a fost printre primii ce a identificat o nevoie pentru ceea ce el a numit „ a patra forţă psihologică, transpersonală, trans-umană, centrată pe cosmos mai degrabă decât pe nevoile şi interesele umane, tracând dincolo de umanitate”.
Din perspectivă integrativă, transpersonalul şi umanul sunt în mod esenţial conectate. Prin confruntarea dintre oamenii, prin întâlnirea unei alte persoane, o experienţă supranaturală, mistică, extraordinară (transpersonală) poate avea loc şi nu simplu, poate rareori în afara confruntării dintre oameni. Uneori este nevoie sa susţinem o atitudine Eu-Tu până când vom primi un răspuns Eu-Tu reciproc. Îl repetăm prin interacţiune umană astfel încât „ordinarul” să fie perceput ca „extraordinar”, personalul să fie experimentat cu calitatea transpersonalului, mondenul să fie perceput ca mistic şi umanul perceput ca divin (Evans şi Gilbert, 2010).
Haug (1998) prezintă patru dimensiuni prin care spiritualitatea influenţează funcţionalitatea persoanei: cognitivă (interpretarea evenimentelor vieţii din prisma spirituală, acceptarea trecutului, valorizarea prezentului şi privirea cu speranţă în viitor); comportamentală (ritualurile şi practicile religioaseprin care individul se raportează la sine, la ceilalţi şi la comunitate), afectivă(spiritualitatea cultivă speranţa, dragostea, grija, securitatea) şi de dezvoltare (trăirea spiritualităţii de-a lungul vieţii, pe măsură ce individul integrează invăţăturile şi experienţele vieţii).
Atunci când oamenii intră în cabinetul terapeutic, aceştia aduc cu ei convingerile spirituale, practicile, experienţele, valorile, relaţiile şi dilemele spirituale. Implicit sau explicit, acest complex de factori spirituali intră deseori în procesul terapeutic (Rusu şi Turliuc, 2011).
Aspectele etice ale integrării spiritualităţii în psihoterapie
Spiritualitatea are implicaţii bioetice în practica psihoterapeutică. În România există un singur cod etic, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, elaborat de Colegiul Psihologilor din Romania, care îndruma activitatea consilierilor, psihologilor şi psihoterapeuţilor din toate domeniile şi care face referire la principiul competenţei, integrităţii profesionale şi responsabilităţii faţă de clienţi în integrarea spiritualităţii in psihoterapie.
Astfel, conform Art. III.2. Psihologii nu practică, nu îngăduie, nu instigă, nu colaborează şi nu consimte sau facilitează nici o formă de discriminare. Refuzul de a aborda spiritualitatea în psihoterapie atunci când acestea reprezintă aspecte importante pentru clienţi, cât şi abordarea spiritualităţii atunci când terapeutul împărtăşeşte aceleaşi convingeri şi valori religioase cu ale clienţilor reprezintă forme de discriminare. De asemenea, este important ca terapeutul să aibă deschiderea, sensibilitatea şi disponibilitatea de a descoperi ce rol joacă spiritualitatea în viaţa clienţilor săi.
Art. III.9. Psihologii vor fi reflexivi, deschişi şi conştienţi de limitele lor personale şi profesionale. Astfel, conştiinţa spirituala de sine a terapeutului reprezintă o parte crucială pentru eficienţa şi etica terapiei (Rusu şi Turliuc, 2011).
Terapeuţii pot să evite explorarea spiritualităţii pentru a nu încălca principiile etice. Totuşi, terapeuţii care evită abordarea spiritualităţii în terapie pot induce clienţilor ideea că spiritualitatea este un subiect tabu (Hage, 2006).
În concluzie, mediul terapeutic trebuie să le ofere clienţilor libertatea de a-şi exprima valorile spirituale, fără a se simţi inhibaţi şi inconfortabil.
Bibliografie:
Colegiul Psihologilor din România, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, http://www.copsi.ro
Evans KR, Gilbert MC, Introducere în psihoterapia integrativă- Un model relaţional integrativ al psihoterapiei, Editura „LIBER MUNDI” – Craiova, 2010.
Goleman D, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche Bucureşti, 2001.
Hage SM, A closer look at the role of spirituality in psychology training programs, 2006, Professional Psychology: Research and Practice 37:303-310.
Haug IE, 1998, Including spiritual dimension in family therapy: Ethical considerations, Contemporary Family Therapy 20(2):181-194.
Pargament KI, Murray-Swank NA, Tarakeshwar N, 2005, An empirically-based rationale for a spiritually-integrated psychotherapy, Mental Health, Religion and Culture 8:155-165.
Rusu PP, Turliuc MN, 2011, Aspecte etice ale integrării spiritualităţii şi religiei în terapia de cuplu şi familie, Revista Română de Bioetică 9(1):24-35.
Torralba F, Inteligenţa spirituală, Editura Curtea Veche Bucureşti, 2012.
Vancea GF, Valenţele unui model de dezvoltare personală centrat pe unificare, Bucureşti, 2012.
Vaughan F, What is Spiritual Intelligence?, 2002, Journal of Humanistic Psychology, Vol 42(2):16-33.
Vigne J, Meditaţie şi psihologie – Un ghid către experienţa spirituală, Editura Elena Francisc Publishing, 2008.
Zohar D, Marshall J, SQ – Inteligenţa spirituală, Editura Vellant, 2011.
