EXPRESII DE VIATA EXPRIMATE IN ARTELE PLASTICE

Motto: “Arta spală sufletul de tot praful fiecărei zile din viața noastră”  (Pablo Picasso)

Elena Iulia Oprița

George Bernard Shaw definea arta ca “oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele vizibile în imagini vizibile. Pentru a vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul”.
Arta este o reacţie a psihicului faţă de regulile stricte ale logicii, impuse de către principiul realităţii celui al plăcerii. Folosită ca teritoriu de întâlnire a lumii externe cu lumea internă, este un mijloc de rezolvare a conflictelor şi de dezvoltare personală. În multe manifestări artistice se pot găsi elemente traumatice de natură foarte diversă, psihologia şi psihoterapia fiind utile pentru înţelegerea acestora.
Arta şi psihologia au acelaşi obiect de studiu – lumea interioară a omului, emoţiile şi sentimentele fiind dintotdeauna parte a lumii artei. Multe creaţii plastice au fost produse ca urmare a stresului, depresiei sau frustrării, sau ca rezultat al unei nevoi puternice de comunicare.
Exemple semnificative sunt picturile lui Van Gogh sau ale lui Picasso.
În general, arta are o funcţie transferențiala, legată de identificarea creatorului cu Dumnezeu. La Picasso ea are în acelaşi timp şi o funcţie nevrotică, legată de un ritual de verificare, de asigurare şi apărare împotriva propriilor gânduri malefice. Pictura este pentru el un catharsis. Ea este în măsură să ofere gratificări refulatului, să îi permită satisfacerea în mod deghizat a dorinţelor la fel cum însuşi simptomul nevrotic o face (Baldovin, 1999).
Opera lui Rembrandt este o sursă importantă în furnizarea de informaţii despre viaţă şi caracterul omului. Multe dintre portretele lui timpurii nu aveau drept scop decât să surprindă o gamă bogată de expresii emoţionale de la bucurie la surpriză, la oroare, la durere.
Încă de la începuturile ei psihanaliza a făcut apel la analiza artei. Activitatea plastică spontană este capabilă să exprime conţinuturile neconştientizate ale vieţii psihice. Creaţia de acest gen este un tip particular de sublimare, care apare când instinctul impulsiv este înlocuit de reprezentarea artistică. Potrivit lui Freud, creaţia plastică are multe lucruri comune cu fanteziile şi visurile, pentru că, asemenea lor, îndeplineşte un rol de compensare şi înlătură tensiunea apărută în cazul frustrării. Ea este o formă de compromis a satisfacerii frustrărilor care se manifestă nu în mod direct, ci indirect.
O persoană depresivă pune în creaţie ceea ce ei i se pare tulburat, personalitatea schizoidă caută sensul ascuns în obiecte şi nu în relaţiile cu ceilalţi oameni, iar personalitatea obsesivă se apără prin creaţie de obsesii (Ghid terapii).
Societatea, pentru a-şi spori creativitatea, nu are nevoie de oameni “sănătoşi” la cap. Oamenii “sănătoşi” sunt cei care nu îndrăznesc să iasă din sfera normelor şi ideologiilor, nu sunt dispuşi să-şi cunoască mai bine interiorul, nu gustă din libertatea de exprimare, care, conform lui Salman Rushdie, “fără libertatea de a ofensa, ea încetează să existe”. Sub acest aspect al creativităţii, Salvador Dali s-a înscris în rândul marilor artişti, considerându-se unicul şi adevăratul suprarealist al fostului grup, dezvoltându-şi o tehnică aparte, numită “metoda paranoico-critică”, o tehnică spontană a cunoaşterii iraţionale bazată pe obiectivarea critică şi sistematică a asociaţiilor şi interpretărilor delirante. Cu timpul, Salvador Dali devine interesat de psihanaliza şi de fizica nucleară, marcat fiind de cele două războaie mondiale şi îngrozit de vestea bombelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. Astfel, fiecare element adus tablourilor din acest segment temporal este suspendat în spaţiu, făcând aluzie la echilibrul forţelor de atracţie şi de respingere din interiorul atomului. Merită amintite pânze precum “Leda atomică” şi “Persistenţa memoriei”, aceasta ultima fiind cea mai cunoscută pictură a lui Dali (Stoica, 2010).
Cu toate acestea, s-a demonstrat că privirea unor opere de artă are efecte terapeutice. Această idee a fost aplicată încă din antichitate, când Platon, Aristotel şi Pitagora recomandau în acest sens contemplarea creaţiilor plastice. Prin emoţiile şi trăirile pe care le trezeşte, opera de artă crează o punte între creator şi omul care îi admiră capodoperele.
“Arta e divină; ea creează sau vindecă” (Alexandre Dumas fiul).

Bibliografie:
Baldovin G, 1999, Cubismul lui Picasso: Psihanaliza distrugerii şi reparaţiei.
Stoica G, 2010, Recenzie carte: Viaţa şi opera lui Dali, Fiorella Nicosia.
Ghid terapii, 2010, Art-terapia în relaţie cu copii agresivi (http://www.ghidterapii.ro).
Poza scanată sursa: Fiorella Nicosia, 2010, Viaţa şi opera lui Dali, Editura Adevărul.

 
By |2018-03-15T09:40:09+00:00February 20th, 2012|Articole|0 Comments

Leave A Comment