DESPRE RUSINE

„Rușine!”… „Să-ți fie rușine!”… „Ție nu îți este rușine?!“… Sunt expresii pe care fiecare dintre noi le-a auzit, măcar o dată, de la părinți, profesori sau alte persoane din jurul nostru. Și, atunci, am lăsat ochii în pământ sau am evitat pivirea, am luat o poziție umilă, iar obrajii ne ardeau. Am fi vrut să dispărem, să ne înghită pământul!

            „Când experimentăm rușinea ne simțim expuși privirii, rușinați și diminuați în mod acut” (Gilbert și Orlans, 2013, p. 170).

Toate experiențele noastre sunt, în primul rând, experiențe manifestate în corp sub formă de senzații, sentimente pre-emoționale. Copilul învață să tranforme această experiență corporală într-o experiență afectivă și relațională. Pe de altă parte, de cele mai multe ori, corpul devine justificare pentru rușine: cel mai mic defect fizic, orice deviere de la normele acceptate, poate deveni suport pentru rușine. „A se vedea pe sine prea slab sau prea gras, blond sau roșcat, schiopătarea sau strabismul sunt pretexte pentru rușine” (Robine, 2014, p. 200).

Rușinea este una dintre primele emoții umane apărute. Adam și Eva descoperă rușinea odată cu nuditatea lor atunci când gustă din fructul cunoașterii.

Rușinea este legată de felul în care suntem, cu experiențele trăite (umilință, neputință, slăbiciune, dependență), de felul în care am fost primiți, acceptați și recunoscuți de către mediul nostru semnificativ.

Rușinea poate fi conștientă și simțită ca o emoție, confundată cu vina sau trăită în forme atenuate (modestia, stânjeneala, timiditatea) sau inconștientă, neidentificată, nerostită, dar esențială. Aceasta poate apărea după efortul dezvăluirii pe care psihoterapia îl poate determina. Este important să se facă distincția între rușinea experimentată ca o emoție și rușinea esențială sau existențială, care poate forma o bază permanentă și un fundament perntru experiențe conștiente. (Robine, 2014).

Referindu-se la rușine, Ken Evans (2014) scria într-un comentariu: „rușinea este atât o emoție, cât și un fel existențial de a fi în lume care sprijină un număr de evenimente conștiente….rușinea este „lipiciul” care susține și menține la locul lor majoritatea, dacă nu chiar toate mecanismele noastre de apărare…rușinea ne seduce în a ne reprima calitățile, precum și defectele noastre percepute. Rușinea este emoția care promovează invizibilitatea punctelor forte, precum și a slăbiciunilor; suntem condamnați dacă acționăm întocmai și suntem condamnați dacă nu facem asta.”

Pentru a ne adapta rușinii dezvoltăm comportamente de evitare, de ascundere sau de retragere, care ne alterează relația cu ceilalți. Mecanisme de evitare a rușinii sunt numeroase: proiecția, descărcarea rușinii pe altcineva, utilizarea batjocurii, critica sau sarcasmul, invocarea umilinței, pretenția către perfecțiune, aroganța și altele (Robine, 2014).

„Omul căruia îi este ruşine ar dori să vorbească, să mărturisească faptul că este prizonierul limbajului său mut, al poveştii care se rosteşte în lumea lui lăuntrică şi pe care nu o poate pune în vorbe pentru că se teme de privirea ta. El este încredinţat că va muri dacă nu o să vorbească. Şi-atunci, acel om va spune povestea altuia care, ca şi el, a cunoscut o tulburare teribilă (Cyrulnik, 2012, p. 8).

            Rușinea este o experiență dureroasă, intensificată uneori de rușinea de a fi rușinat, de aceea o evităm chiar prin intermediul altor emoții cum ar fi furia, disprețul, depresie sau negare.

            În cadrul psihoterapiei, mai devreme sau mai târziu, conștient sau nu, „clientul și psihoterapeutul vor co-crea o întânire cu rușinea. Acest lucru este esențial pentru vindecare. Noi nu avem nevoie să mergem să o căutăm și nici nu căutăm să o creem artificial. Se va întâmpla la un moment dat. Ceea ce este crucial este ca noi să rămânem deschiși la experiență și să reflectăm în mod critic asupra dinamicii. Acest lucru va fi proape inevitabil, incomod” (Evans, 2014, p. 207).

            În final, se pune întrebarea dacă ne putem vindeca de rușine? Vom scăpa vreodată de ea?

            Poate părea paradoxal, dar confruntarea cu rușinea ne ajută să ne distanțăm și să începem să ne eliberăm de ea. „Utilizarea rușinii pentru a vindeca rușinea” (Robine, 2014, p. 204).

            „În viziunea mea, scrie Ken Evans, rușinea nu dispare niciodată, dar suntem vindecați de impactul său mutilant atunci când putem da volumul mai încet și nu ne mai este rușine cu faptul că suntem rușinați” (Evans, 2014, p. 207).

 

Referințe bibliografice

 

Cyrulnik B., Mai bine mor decât să spun!: Ruşinea, Editura Trei, București, 2012

Evans K., Comentariu, Cap. 12 Rușinea, Jean Marie Robine, Aplicații clinice ale psihoterapiei Gestalt – De la psihopatologie la estetica procesului de contact, Editori Giani Francesetti, Michela Gecele, Jan Roubal, Editura Gestalt Books, 2014.

Gilbert M. și Orlans V., Psihoterapie integrativă – 100 de puncte cheie și tehnici, Editura „LIBER MUNDI”, București, 2013.

Robine J.M., Cap 12 Rușinea, Aplicații clinice ale psihoterapiei Gestalt – De la psihopatologie la estetica procesului de contact, Editori Giani Francesetti, michaela Gecele, Jan Roubal, Editura Gestalt Books, 2014.

 

 

 
By |2018-10-12T07:36:26+00:00October 12th, 2018|Blog|0 Comments

Leave A Comment

ABONARE NEWSLETTER

ARTICOLE RECENTE