„Fără iertare nu există viitor.”

(Desmond Mphilo Tutu,

laureat al Premiului Nobel pentru Pace)

 

            În viața fiecăruia dintre noi apar situații în care este nevoie să iertăm, pe noi înșine (ceea ce este cel mai greu!), pe altcineva sau, poate, să fim iertați. De aceea, cred că este important să ne gândim la iertare și să învățăm să iertăm.

Etimologic, a ierta, iertare vine de la latinescul libertare și reprezintă o cale către eliberare. „Legătura dintre iertare și libertate este foarte importantă….iertând, îi dărui libertate celuilalt, ne-o dăruim și nouă înșine….Iertarea ne dă libertatea de a nu mai umbla în acest cerc, de a nu mai tot socoti datoriile, de a lăsa în urmă emoțiile negative” (Arhipova și Mihailova, 2019).

Când aud cuvintele iertare și a ierta primul gând este spre învățătura biblică…„Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Rugăciunea Tatăl nostru)…„Că de veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veți ierta oamenilor greșealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșealele voastre” (Evanghelia după Matei 6:14,15).

Iertarea poate fi privită din perspectiva filozofică, psihologică și din punct de vedere al învățăturii creștine.

Acest articol nu dorește să abordeze dimensiunea creștină a iertării pentru că aceasta ține de credința fiecăruia. Se vor avea în vedere doar aspectele legate de dimensiunea psihologică a iertării și importanța ei în viața noastră, precum și modul în care psihoterapia ne ajută…pe calea iertării.

Mă gândesc că este important să știm ce înseamnă să ierți și ce nu înseamnă iertare!

Iertarea înseamnă să accepți ce s-a întâmplat; să încetezi să mai simți furie (să accepți că te simți furios este primul pas spre iertare!); să ai o atitudine neutră față de celălalt și să faci în așa fel, încât să te simți bine. De asemenea, iertarea înseamnă să admiți că ceea ce s-a întâmplat a fost rău și nu trebuie să se mai repete.

Dacă iertăm nu înseamnă că negăm faptul că ne simțim răniți. Dimpotrivă, pentru a ierta trebuie să admitem că ni s-a făcut un rău și că avem dreptul să ne simțim lezați, furioși sau plini de resentimente. A ierta nu înseamnă a nu recunoaște ceea ce simțim (Enright, 2008).

Iertarea nu înseamnă să tolerezi și să accepți scuze; să uiți ce s-a întâmplat sau să justifici fapta celui care ți-a făcut rău. Nu înseamnă iertare atunci când „Te iert” vrea să spună de fapt „Să nu crezi că te las să-mi mai faci rău vreodată!” (iertarea falsă) (Enright, 2008). A ierta nu înseamnă neapărat a reconcilia. Nu putem schimba trecutul, dar suntem capabili să iertăm fără să uităm (Schützenberger, 2014).

Psihopatologia iertării include: incapacitatea de a ierta, iertarea prematură, iertarea excesivă, pseudo-iertarea, căutarea implacabilă de iertare, capacitatea de a accepta iertarea, incapacitatea de a căuta iertarea și dezechilibrul dintre capacitatea de iertare de sine și iertarea altora (Akhtar, 2018).

Louise L. Hay prezintă, în cartea sa Iubește-te pe tine însuți și vindecă-ți viața (2012), o listă cu probleme asociate cu iertarea: „Nu-l voi ierta niciodată; Ce mi-a făcut e de neiertat; Mi-a distrus viața; A făcut intenționat acest lucru; Eu eram atât de mic, iar ei m-au rănit atât de tare; Trebuie mai întâi să își ceară iertare; Resentimentele mă ajută să rămân în siguranță; Numai oamenii slabi iartă; Eu am deprtate, iar el/ea greșește; E vina părinților mei și Nu mă obligă nimeni să îl iert.” Iar acum apare întrebarea: „Cu care dintre afirmațiile de mai sus ai rezonat?”

Iertarea este un proces complex și dureros. Ea are legătură cu o suferință. Suntem conștienți că ni s-a făcut o nedreptate, care nu va dispărea niciodată. Simțim furie și este dreptul nostru pentru că nimeni nu are dreptul să ne rănească. Iertarea presupune să renunțăm la ceva ce avem dreptul, la furia și la resentimentele noastre, dar pe de altă parte, capacitatea de a ierta are legătură cu maturitatea emoțională a unei persoane, care înseamnă curaj, iubire și preocupare pentru cei din jur (Enright, 2008).

În final, apare o serie de întrebări: „Mă simt confortabil cu aceste emoții, sentimente și ….resentimente?”; „Pot trăi cu ele?”; „Și dacă nu, ce pot să fac?”; „Am nevoie de iertare sau să iert?”

Cadrul psihoterapeutic asigură spațiul, timpul, siguranța și metodele necesare unui demers al iertării. De asemenea, se are în vedere faptul că nu toți iertăm în același fel, procesul iertării este unul personal, care se parcurge în forme particulare de furie și resentimente. În plus, motivația de a ierta, „De ce ar trebui să încep procesul iertării?”, este diferită de la caz la caz.

In final, important este ceea ce obțin, eliberarea. Parcurgând etapele iertării: conștientizarea propriei furii; decizia de a ierta și concentrarea atenției pe iertare, descopăr libertatea pe care mi-o dă iertarea și mă eliberez din „închisoarea emoțională„ în care am trăit.

Referințe bibliografice

Akhtar, S, Sursele bucuriei – Curajul, reziliența, recunoștința, generozitatea, iertarea și sacrificiul, Editura TREI, București, 2018.

Arhipova, M, Mihailova, M, Iertarea – Cum să ne împăcăm cu noi înșine și cu ceilalți, Editura Sophia, București, 2019.

Enright, RD, Cum să dăruiești iertarea: Pașii către dizolvarea furiei și recăpătarea speranței, Editura TREI, București, 2008.

Hay, LL, Iubește-te pe tine însuți și vindecă-ți viața, Adevăr Divin, Brașov, 2012.

Schützenberger, AA, Exerciții practice de psihogenealogie, Editura TREI, București, 2014.