Elena Iulia Oprița
”Să ai o inimă care să nu devină niciodată aspră, un calm care niciodată să nu obosească și o atingere care niciodată să nu rănească”
(Charles Dickens)
A atinge sau a nu atinge…..aceasta este întrebarea!
Gradul în care utilizăm atingerea în relațiile noastre din cultura occidentală indică în general gradul de apropiere al acestor relații. Diferite tipuri și calități ale atingerii sunt asociate cu intimitatea sexuală, prietenia și afacerile. Când atingem, noi descoperim ceva despre noi, despre celălalt și despre relația noastră cu celălalt, ce nu am fi putut descoperi altfel.
Utilizarea atingerii poate fi evocatoare, expresivă sau intimă și de aceea atingerea în cadrul psihoterapiei este controversată. Cu cât cultura este mai puțin ”tactilă”, cu atât devine mai mare controversa, alimentată adeseori de sexualizarea atingerii. Asemenea condiții culturale ale câmpului conduc la nevoia de a fi precauți cu utilizarea atingerii în cadrul psihoterapiei. Expresia neconștientizată a sentimentelor sexuale, infantilizarea, alinarea emoțiilor pe care terapeutul le găsește inconfortabile, crearea/menținerea unei ierarhii în relație pot fi transmise prin intermediul utilizării atingerii (Mann, 2013).
În cadrul psihoterapiei se folosesc diferite forme de atingere ca parte a psihoterapiei verbale. Aceste forme de atingere sunt în mod intenționat și strategic folosite pentru a îmbunătăți relația cu clientul sau pentru a calma, relaxa, liniști sau reasigura clientul.
Literatura de specialitate prezintă principalele tipuri de atingere acceptate în cadrul psihoterapiei, și anume:
– Gesturi de salut sau ritualul de plecare care implică o strângere de mână, o atingere pe spate, o îmbrățișare de plecare și alte gesturi acceptate cultural și social. Aceste gesturi variază de la cultură la cultură.
– Atingerea de consolare sau de susținere constă în prinderea mâinilor sau umerilor unui client, o îmbrățișare reconfortantă și este cel mai adesea făcută ca răspuns la durere, suferință, chin, agonie. Acest tip reprezintă una dintre cele mai importante forme de atingere ce poate îmbunătăți alianța terapeutică.
– Atingerea de împământare sau ancorare este forma de atingere folosită pentru a ajuta clienții să-și reducă anxietatea sau disocierea. Clienții sunt ajutați să-și conștientizeze corpul fizic prin atingerea mâinii sau a brațului.
– Atingerea de felicitare sau de aprobare se poate manifesta printr-o atingere pe spate sau o îmbrățișare de felicitare.
– Atingerea experiențială este acea formă de contact care are loc atunci când terapeutul efectuează un exercițiu experiențial, cum ar fi sculptura de familie sau în predarea gesturilor în timpul antrenamentului asertiv.
– Atingerea accidentală se referă la atingerea neintenționată, involuntară sau nepremeditată.
O serie de terapii somatice și corporale folosesc în mod regulat atingerea ca parte a intervenției terapeutice.
Ca forme necorespunzătoare de contact, lipsite de etică și contraindicate în psihoterapie, au fost descrise trei forme de atingere: sexuală, ostil-violentă și de pedepsire (Zur și Nordmarken, 2011).
Majoritatea psihoterapeuților au propriile reguli legate de atingere. Putem atinge clienții, dar este important să ne asigurăm că atingerea este în folosul relației interpersonale. De asemenea, putem refuza să atingem un client (ținut de mână, îmbrățișare) dacă există vreun motiv care ne obligă să facem acest lucru, de exemplu îngrijorări referitoare la trăiri sexuale. (Yalom, 2011). Dacă avem îndoieli, atunci este mai bine să nu folosim atingerea. Este util să luam în considerare dacă ne-ar plăcea sau nu atingerea cu clientul nostru și ce semnificație ar avea această atingere pentru relația terapeutică (Mann, 2013).
Atunci când folosim atingerea în psihoterapie avem nevoie de consimțământul informat al clientului. Psihoterapeutul trebuie să discute cu clientul despre gândurile, sentimentele și experiențele acestuia legate de atingere. Este util pentru psihoterapeut să ofere o explicație despre felul în care atingerea ar putea ajuta clientul, dacă aceasta este resimțită ca fiind adecvată. Dacă psihoterapeutul utilizează atingerea într-un mod specializat, el trebuie să se asigure că a beneficiat de o formare si o supervizare adecvată pentru aplicarea unor asemenea tehnici (Joyce și Sills, 2010).
Dilemele despre atingere în psihoterapie nu sunt ceva frecvent, dar când apar este important ca psihoterapeuții să nu fie împiedicați de preocupările de ordin legal și să poată fi receptivi, responsabili și creativi în munca lor (Yalom, 2011).
Bibliografie:
1. Joyce P și Sills C, 2010, Psihoterapie și consiliere Gestalt, Editura Herald, București
Mann D, 2013, Terapia Gestalt – 100 de teme și tehnici fundamentale, Editura TREI, București
2. Yalom ID, 2011, Darul psihoterapiei – Scrisoare deschisă către noua generație de psihoterapeuți și pacienții lor, Editura Vellant, București.
3. Zur O and Nordmarken N, 2011, To Touch or Not To Touch: Exploring the Myth of Prohibition on Touch in Psychotherapy and Counseling. Retrieved month/day/year from http://www.zurinstitute.com/touchintherapy.html
